Sfârâind în mână fusul, toarce caierul din furcă.
Tortul e pe isprăvite, însă firul tot se‑ncurcă…
Tot mereu îi cade fusul, ochiul stâng iar prinde‑a‑i bate:
„Asta‑i semn”, își zice Doamna, suspinând pe jumătate,
„Să nu vie el nici astăzi! Maică Precistă‑Curată!”
Și în genunchi Domnița cade, cu fața‑n lăcrimată.
Către sfintele icoane rugătoriu ochii‑și îndreaptă:
„Prea Slăvită, de la Tine tot norocul meu s‑așteaptă…”
Singură‑n puterea nopții stă pe gânduri… În odaie
E tăcere. Iar de‑afară grele picături de ploaie,
Cu un ropot plin de jale, sună trist izbind în geamuri;
Trist se vaită și vântul printre desfrunzite ramuri;
Un cocoș vestește‑afară miezul nopții că‑i aproape.
Somn nu‑i vine să‑și închidă ostenitele‑i pleoape…
Cum s‑adoarmă ea, când soțu‑i mai de‑un an e dus în luptă?
Grea neliniște‑o apasă, iară inima‑i e ruptă.
Doar târziu, stând lângă focul care pâlpâie alene,
Adormind puțin, Domnița mai închide‑a sale gene…
Ușurată de povara gândurilor risipite,
Zâmbet dulce înflorește gura gingașei Domnițe,
Și oftând îi saltă pieptul sub cămașa cu altițe,
Căci prin vis i se arată lucruri mari și negrăite…
Glas de bucium și de surle falnic aerul străbate,
Răsunând tot mai aproape, mai aproape de cetate,
Și popor grăbit s‑adună chiuit de bucurie…
Plină‑i curtea de mulțime până‑n vad, la Spătărie.
Iată‑l: mândru‑și face cale prin mulțimea‑ndesită
Vodă, luminat la față ca o stea prorocită.
E voinic, ca rupt din stâncă, și‑i făcut pe călărie;
Pe un roib înalt și sprinten, armăsar de herghelie,
Stă tocmit în șa cusută numai în mărgăritare,
Și ca soarele lucește el, din cap până‑n picioare.
Brațul drept puternic strânge buzduganul de bătaie,
Iar la coapsă îi atârnă spada care groaznic taie.
Cu cel stâng strunește‑n frâie armăsarul nebunatic,
Care varsă nori de aburi din bojocii de jeratic,
Frământând între copite glodul negrului pământ,
Mestecând în gură spuma și zăbale de argint.
În pridvor se‑arată Doamna și la soțu‑i dornic cată…
Vodă trage lângă scară și descale că‑ndată.
Ah, e dulce‑mbrățișarea după‑o lungă despărțire,
Și‑i fierbinte sărutarea ce‑și o dau la regăsire!
Furtunatice urale prin văzduh încep să urle,
Zăngănit de spade lucii, glas de buciume și surle.
Bubuit prelung zvâcnește, răsunând până‑n vălcele,
Când e cremenea aprinsă sub a flintelor oțele…
…Dar un zgomot se aude… Doamna sare‑nspăimântată
Și prin geamul ca zăbrele sperioasă dânsa cată.
Inima începe‑a‑i bate tot mai tare și mai tare,
Și un tremur o cuprinde de la cap până‑n picioare:
Glas de preoți ea aude înălțând o sfântă rugă…
Vede‑aproape de cetate călăreți venind în fugă,
Și popor smerit, pe urmă, lăcrămând ca la‑ngropare…
„Ce‑o mai fi?…” se‑ntreabă Doamna, stând cuprinsă de mirare.
Sună‑n porțile cetății răginitelor zăvoare…
Porțile se dau în lături și în ziduri se izbesc,
Și mulțimea se îndreaptă spre palatul cel domnesc;
Iar în mijlocul mulțimii ce‑a intrat pe poarta largă,
Patru inși aduc pe Vodă, fără suflet, pe o targă
LogicRomania995
