(Intro – voce calmă, narativă)
Se spune că fiecare oraș are un suflet pierdut…
La noi, sufletul ăsta avea un nume: Bosco.
Un băiat cu vise mari… și pași care duceau în altă parte.
---
(Verse 1 – copilăria, începuturile)
Bosco s-a născut într-un bloc rece, fără lumină,
Într-un oraș în care nimeni nu visează fără vină.
Maică-sa lucra nopți întregi, abia îl vedea,
Tată’ nu știa să fie tată, plecat, nu se întorcea.
Bosco creștea cu promisiuni aruncate-n vânt,
Cu haine rupte și un frig ce-i intra în gând.
Dar în ochii lui mici era foc, era speranță,
Credea că într-o zi o să-ntoarcă lumea pe față.
Da’ viața… viața nu l-a dat niciodată pe plus,
Și prima palmă a venit devreme, fără niciun „scuz’”.
A învățat că lumea te vede doar când ai strălucire,
Că altfel ești doar un număr într-o gară ce respiră.
---
(Refren – povestit, melodic)
Bosco, băiatul cu vis mare în piept,
A căzut printre oameni, a crescut fără drept.
Și totuși… el mergea înainte, căuta un rost,
Dar gara l-a prins în brațe… și nu l-a mai lăsat deloc.
---
(Verse 2 – căderea, deciziile greșite)
Când avea vreo șaisprezece ani, a început să piardă firul,
Toți prietenii lui au plecat, el a rămas cu delirul.
A găsit adăpost în gașca lu’ „N-are-rost”,
Băieți fără plan, dar plini de curaj prost.
A început să fumeze gânduri, să tragă de iluzii,
Să creadă că e „șmecher” fiind prins printre confuzii.
Se certa cu gardienii, se băga în conflicte,
Era un foc mic, dar plin de scântei contradictorii stricte.
Nopțile le dormea pe peronul 3, la stânga,
Acolo unde lumina se stinge, dar umbrele se lăbărță.
Gara a devenit „acasă”, oamenii — figuranți,
Și Bosco? Bosco era „regele rătăciților” de-atunci înainte.
---
(Refren – povestit, trist)
Bosco, băiatul cu vis mare în piept,
Și-a pierdut drumul pas cu pas, încet.
A vrut să fie mare, dar lumea l-a strivit,
Și gara-l ține strâns, ca un trecut neclintit.
---
(Verse 3 – întâlnirea, momentul crucial)
Într-o seară ploioasă, un străin l-a privit,
Îi vedea în ochi frica, focul stins, dorul rănit.
Străinul i-a zis: „Băiete, ai două căi la dispoziție:
Rămâi ce ești acum… sau îți scrii tu altă propoziție.”
Bosco a râs, amar, cu mâinile în buzunar,
„Domnule, lumea nu vrea schimbare… și eu sunt prea amar.”
Dar străinul i-a pus mâna pe umăr și i-a zis ușor:
„Nimeni nu e pierdut… până nu renunță de tot la viitor.”
Atunci Bosco a tăcut.
Pentru prima oară, a tăcut cu sens.
A privit gara, peronul, noroiul, umbrele,
Și-n suflet i s-a rupt un lanț pe care nu-l mai vedea nimeni.
---
(Bridge – întunecat, dar cu speranță)
În noaptea aceea Bosco a plecat din gară.
Cu pași mici, nesiguri, dar pași.
Și de-atunci…
nimeni nu l-a mai văzut prin locul ăla.
---
(Outro – voce caldă, cinematică)
Unii zic că a plecat spre alt oraș.
Alții că și-a găsit un job, un drum, o ființă.
Iar unii spun că încă umblă noaptea prin lume,
Dar nu mai e Bosco din gară…
e Bosco cel care s-a ridicat.
Povestea continuă.
PangeasWill
