(Strofa 1 – rap, lent, emoțional)
N-am avut pe nimeni lângă mine când am vrut să plâng un pic,
Doar pereții reci ai camerei și-un dor care lovea adânc.
Și uneori mă întrebam dacă mă vede cineva,
Sau sunt doar un fir de praf ce se ridică, cade, pleacă… și nu stă.
Mi-am pus speranțele în buzunar, să nu le mai zdrobească nimeni,
Dar greutatea lor mă trage în jos, încet, ca niște pietre.
Și când nu ai brațe care să te țină, te ții singur, strâns în piept,
Că uneori, singurătatea e tot ce-ți rămâne… și tot ce te împinge drept.
---
(Refren – povestit, melodic)
Noi. Suntem oamenii cu un vis mare în piept,
Am căzut printre oameni, am crescut fără drept.
Și totuși… noi mergem înainte, cu privirea către cer
Cu visele distruse... privim către stele...
Dar sărăcia e o boală grea, până ajungem în cer.
---
(Strofa 2 – rap, confesiune)
Uneori tăcerea doare mai tare decât orice strigăt,
Căci când nu te caută nimeni, uiți și tu că ești viu câte-un pic.
Și-n întuneric, gândurile se lovesc de tine ca valurile,
Adu-ți aminte să respiri… chiar dacă nu mai vezi malurile.
Am mers pe drumuri goale, unde pașii mei sunau prea tare,
Și m-am întrebat dacă cineva aude… sau e doar un ecou care moare.
Dar tot ce-am pierdut m-a învățat să țin strâns ce mai am,
Chiar dacă uneori e doar un vis mic… pe care-l protejez cu tot ce-mi dau.
---
(Bridge – melodic, fragil)
Și poate n-o să mă țină nimeni de mână când iar cade cerul,
Dar am învățat că și singurătatea poate crește omul, nu doar dorul.
Când nu e nimeni lângă tine, începi să te auzi pe tine însuți mai clar,
Și afli că ai avut mereu putere-n tine… doar că ți-era prea greu să o vezi în zadar.
Poate sunt singur acum… dar nu sunt pierdut,
Că într-o zi, liniștea asta o să doară mai puțin decât a durut.
---
(Refren – povestit, melodic)
Noi. Suntem oamenii cu un vis mare în piept,
Am căzut printre oameni, am crescut fără drept.
Și totuși… noi mergem înainte, cu privirea către cer
Cu visele distruse... privim către stele...
Dar singurătatea e o boală grea, până ajungem în cer.
---
(Outro – profund, ca o respirație finală)
Poate că n-am fost văzuți, nici auziți, nici ținuți aproape,
Dar inimile noastre încă bat, chiar dacă-n ritmuri slabe.
Și-n fiecare noapte în care pare că nu mai e nimic,
Se ascunde o lumină mică… exact acolo unde doare cel mai tare.
Nu știu cât drum mai e până devenim cine visam,
Dar chiar și singuri… tot pășim.
Pentru că uneori, tăcerea asta grea
E primul semn că ne găsim.
PangeasWill
