[Epic pop cinematic beat, BPM 80–90. Pian puternic și luminos, acorduri largi. Corzi dramatice violins, cellos, basses]
Cât ne-am schimbat de tare!
O! Mai să nu ne știm.
„Și totuși, suntem triști.”
Cum ne-am schimbat de tare; zadarnic ne privim;
Și cum îmi stai în față, jurat să nu te miști,
Tu-mi pari o neînțeleasă și veșnică mustrare:
Cât ne-am schimbat de tare!
Și totuși suntem triști.
În casa noastră strâmtă, la masa mea tăcută,
Alăturea de mine ai stat de-atâtea ori,
Privindu-te cum gânduri mărețe te sărută.
Nu suntem și-acuma, alături, gânditori.
Ce ne-a întristat atuncea?
De ce ești trist acum?
Aveam de mers atâta, și-am mers atâta drum!
O! Cât de lungă cale și cât de trist popas!
Am mers cu-atâta lume alături, și-ntr-un pas;
Și-n urma tuturora pe drumuri am rămas,
„Să știm pe fiecare din mers și după glas!
[Refren repetat și la final]
Și dacă totul arde, eu tot rămân cu tine,
Prin clipe sfărâmate și drumuri fără sine.
Din noaptea ce ne sapă adânc în fiecare,
Ne ridicăm spre lume ca două lumini rare.
Chiar dacă stăm în umbră, cu pașii istoviți
În noi mai bate încă un vis neîmplinit.
Și-n cerul ce se rupe, în haosul lăsat,
Rămânem două inimi ce nu s-au separat.
---
Parc-am trecut prin viață de zeci de mii de ori!
Parc-am trăit, cu unul, în zeci de mii de înși!
Parc-am cules din parcuri cu zeci de mii de flori!
Parc-am suit toți munții, prăpăstioși și ninsi!
Și totuși, nicăirea n-am fost și n-am bătut,
Decât la câte-o poartă închipuită nouă,
Crezând c-o să deschidă, cu mâinile-amândouă,
Acel ce stă năuntru, sau vesel, sau tăcut.
Și totuși, nicăirea nu ne-am oprit departe,
Părea că alte case ne-ar fi chemat mereu,
Cu-o masă pentru care hambare-or să-și deșerte,
Fără să mâncăm vreodată la ea, nici tu, nici eu.
Și totuși, nicăirea nu ne-am uitat, trecând
Am stat la masa noastră târzii și obosiți.
Și nici un parc din lume nu ne-a oprit vreun gând,
Nici o cărare-ngustă, pe munți încărunțiți.
Și-acuma, când ne-ntoarcem, nu suntem mai bogați,
Căci tot ce-am strâns cu teamă și tot ce-am îndrăznit
Am dat la toți străinii și-am împărțit la frați,
Când nici pe dânșii poate nu i-am îmbogățit.
Biet suflet fără aripi, atuncea, ce ne-apasă?
Tristețea celor care nu le-am putut vedea?
O fericire-ascunsă, departe, în vreo casă,
Păzită-atât de bine că n-am intrat în ea?
În fața mea stai totuși, tăcut și obosit
Și eu sunt obosit.
Și lumea-ntreagă pare azi și mai obosită
Și inima-mi, năuntru, se zbate obosită.
Iar viața, în casa noastră, și ea s-a obosit.
Pe mâna mea-nghețată stă fruntea mea fierbinte...
Eu o credeam cupola de visuri îndrăznețe,
Și mă credeam castelul clădit de tinerețe
S-o poarte înainte.
Cupola asta însă s-a-ntunecat de mult!
Furtunile-s de vină sau soarele aprins;
Ori cel ce, stând năuntru, clădirea și-a întins
În calea lor prea mult
Ce castelan amarnic!
Ce oști care-au pierit!
Azi, singur el se zbate, prin camerele goale,
Pe lespezile albe plâng grelele-i sandale
Și-n adâncimi sunt glasuri ce gem la nesfârșit.
[Refrenul de sus complect]
LogicRomania995
