------
[Refren:]
O, Doamne… iar ne-am pierdut pe drum,
Gânduri care ard încet, ca un oraș în fum.
Ne uităm la lume și pare un teatru stricat,
Iar noi, copiii nopții, jucăm rolul de vinovat.
[Strofa 1:]
Tinerii de azi caută sens în umbre,
În nopți care mușcă, în vise prea scumpe.
Aleargă prin haos cu inima spartă,
Între cer și pământ, între moarte și artă.
„Isuse, vezi-ne”, șoptesc unii în gând,
„Că lumea ne apasă și ne trage în pământ.”
Dar poate cerul nu râde, ci doar așteaptă,
Să ne ridicăm singuri, să ne vedem lumina toată.
[Refren:]
O, Doamne… iar ne-am pierdut pe drum,
Gânduri care ard încet, ca un oraș în fum.
Ne uităm la lume și pare un teatru stricat,
Iar noi, copiii nopții, jucăm rolul de vinovat.
------
[Strofa 2:]
Trăim repede, ardem repede, cădem repede,
Căutăm scurtături spre pace, dar găsim doar pereți reci.
Ne credem zei, dar suntem doar tineri obosiți,
Cu suflete fragile, în trupuri aparent oțeliți.
Dumnezeu ne privește, poate cu un zâmbet blând,
Nu ca să ne judece, ci ca să ne vadă crescând.
Poate că nu suntem greșeala lumii,
Ci doar ecoul durerii, în căutarea iubirii.
[Refren:]
O, Doamne… iar ne-am pierdut pe drum,
Gânduri care ard încet, ca un oraș în fum.
Ne uităm la lume și pare un teatru stricat,
Iar noi, copiii nopții, jucăm rolul de vinovat.
--------
[Strofa 3:]
Viața pământeană e grea, dar e tot ce avem,
Și poate că răspunsul nu e în ce fumăm, ci în ce vrem.
Poate că într-o zi, când liniștea vine,
Vom înțelege că drumul spre cer începe în noi, nu în fume.
Și-atunci, Doamne, nu-ți vom mai cere să ne ridici,
Vom învăța să mergem singuri, chiar și când suntem mici.
Că poate adevărul nu e în ce arde,
Ci în ce rămâne după ce focul se stinge.
[Refren final:]
O, Doamne… iar ne-am pierdut pe drum,
Dar poate nu pentru totdeauna, nu acum.
Căci chiar și-n cea mai grea furtună, există o lumină,
Și tinerii de azi, oricât cad, se ridică… și reîncep să vină.
------
LogicRomania995
