Untitled

Mi s-a scris destinul sub stele obosite,

Lângă un taxi galben, orașul fără promisiuni.

Cerul a tăcut — și-n tăcerea lui m-am auzit,

M-am trezit din mine, ca dintr-un vis prea vechi.

Am fost cântec înainte să fiu strigat pe nume,

O vibrație pură, fără frică, fără lume.

Am fost flacără vie, dansând fără motiv,

Înainte să învăț că focul poate fi punitiv.

Infinitul e prea strâmt pentru ce simt în piept,

Universul n-are loc pentru dorul corect.

Nu fug, nu dispar, doar învăț să rămân,

Mă întorc mereu acolo unde sunt eu însumi.

Mi-ai spus: „Pleacă cu primul tren care vine,

Nu ca să scapi de lume, ci s-o porți cu tine.”

Drumul nu-i o evadare, e o formă de rugă,

Să înveți să stai drept chiar când totul se clatină-n jur.

Tu m-aștepți înapoi cu răbdarea unui țărm,

Valurile mă încearcă, dar știu unde mă-ntorc.

Nu toți cei ce pleacă sunt pierduți pe vecie,

Unii caută sensul ca să-l aducă-napoi în linie.

Am fost lumină înainte de umbră,

Adevăr înainte de mască.

Dacă timpul mă rupe,

Iubirea mă leagă la loc.

Infinitul e mic când emoția doare,

Stelele tac, dar eu aud chemare.

Merg în lume nu să fug, ci să devin,

Arta de a rămâne începe din drum, nu din destin.

Și când mă voi întoarce,

Nu voi fi alt om —

Doar mai aproape de cine am fost

Înainte să-mi fie frică de foc.