Eclipsa

Ce dulce blestem aduci tu, Lună,

Când Soarele te-mbrățișează-n eclipsă,

Și umbrele dansează-n taina lor nebună,

Ca-ntr-un ritual cu flacără aprinsă.

Pe bolta uitată de zei și de timp,

Se-ating pierduți în cercuri de fum,

Și-n clipa aceea, din spațiu-n adânc,

Se frânge vălul dintre lumi.

Tu, regină cu fața pe jumătate,

Cucerind fără glas, fără teamă,

Într-o dansare de umbre curate,

Împărțind infinitul cu drama.

Și-n miezul acestui sărut oprit,

Se naște o vrajă ce leagă pământul,

Căci soarele, orb, și luna, sfioasa,

Scriu pe cer destinul și cuvântul.

E un pact nespus, o putere infinită,

În eclipsă, se scriu legăminte cerești,

Iar sufletele care se intalnesc sub eclipsă

Se trezesc în adevăruri firești.

Blestem sau binecuvântare? Nimeni nu știe —

Când Luna se lasă cuprinsă de Soare,

Se deschid porți din alte tărâmuri,

Și tăcerea devine chemare.

Ce dulce blestem aduci tu, lună,

Când soarele te-mbrățișează în eclipsă,

Și noaptea se-oprește, tăcută și bună,

Într-o clipă cu cerul în crispare și risipă.