Ce dulce blestem aduci tu, Lună,
Când Soarele te-mbrățișează-n eclipsă,
Și umbrele dansează-n taina lor nebună,
Ca-ntr-un ritual cu flacără aprinsă.
Pe bolta uitată de zei și de timp,
Se-ating pierduți în cercuri de fum,
Și-n clipa aceea, din spațiu-n adânc,
Se frânge vălul dintre lumi.
Tu, regină cu fața pe jumătate,
Cucerind fără glas, fără teamă,
Într-o dansare de umbre curate,
Împărțind infinitul cu drama.
Și-n miezul acestui sărut oprit,
Se naște o vrajă ce leagă pământul,
Căci soarele, orb, și luna, sfioasa,
Scriu pe cer destinul și cuvântul.
E un pact nespus, o putere infinită,
În eclipsă, se scriu legăminte cerești,
Iar sufletele care se intalnesc sub eclipsă
Se trezesc în adevăruri firești.
Blestem sau binecuvântare? Nimeni nu știe —
Când Luna se lasă cuprinsă de Soare,
Se deschid porți din alte tărâmuri,
Și tăcerea devine chemare.
Ce dulce blestem aduci tu, lună,
Când soarele te-mbrățișează în eclipsă,
Și noaptea se-oprește, tăcută și bună,
Într-o clipă cu cerul în crispare și risipă.