Pânăși în întuneric

PÂNĂ ȘI ÎN ÎNTUNERIC

Într-o lume care ne-a făcut să ne pierdem,

te-am găsit când nu mai căutam.

Și poate iubirea nu-i despre fericire,

ci despre cine rămâne când ne destrămăm.

Am venit cu sufletul plin de răni,

tu cu ochii care nu întrebau nimic,

mi-ai luat tăcerile dintre palme

și le-ai făcut să sune a „rămâi puțin”.

Dostoievski scria: „Frumusețea va salva lumea”,

dar eu cred că tu m-ai salvat pe mine,

când eram pierdut între noapte și teamă

și nu mai știam ce înseamnă „bine”.

Și dacă dragostea doare, las-o să doară,

mai bine să simt decât să fiu gol,

că uneori un suflet se întoarce acasă

în brațele unui singur om.

Iubește-mă până când trece furtuna,

până când uităm cine eram,

ține-mă strâns când se stinge lumina,

să știu că în tine încă mai am un „acasă”.

Și dacă lumea ne spune că-i nebunie,

las-o să spună, noi știm ce trăim,

că „toți suntem responsabili pentru toți” —

și eu pentru tine vreau să fiu.

Te iubesc nu pentru că ești fără greșeli,

ci pentru că-mi vezi toate imperfecțiunile

și nu fugi când mă prăbușesc,

ci-mi aduni din liniște bucățile.

Poate iubirea e o formă de credință,

poate e păcat, poate e Dumnezeu,

dar când îmi pui mâna peste inimă

nu mai vreau să înțeleg nimic — te vreau.

„Iubirea este o taină…”

și poate tocmai de asta ne doare.

Ne dă puterea să pierdem totul

doar ca să mai avem o șansă la noi.

Dacă mâine n-ar mai exista,

aș vrea ca ultima secundă să fie

cu fruntea mea lângă fruntea ta,

și să știu că te-am iubit până la capăt.

Iubește-mă până când trece furtuna,

până când timpul ne va ierta,

ține-mă strâns când se rupe lumea,

eu o să rămân — chiar dacă va durea.

Și dacă iubirea ne face vulnerabili,

atunci lasă-mă slab lângă tine,

că dintre toate păcatele lumii,

pe tine te-aș alege iar și mâine.

Poate frumusețea salvează lumea…

dar tu mi-ai salvat inima.