Miorita

Măi…

Mioriță cu glas de beat,

Spune lumii ce n-a uitat.

Moartea nu-i sfârșit de drum,

Când ai neam, credință și nume.

Trei frați pe deal, sub cerul greu,

Unu-i moldovan, cu doru-n piept mereu,

N-are aur, n-are palat,

Da’ are sufletul curat.

Miorița-i șoaptă din pământ,

Adevăr spus fără cuvânt:

„Vezi, băiete, lumea-i strâmbă,

Invidia sapă groapă adâncă.”

Nu mă plâng, nu fug, nu cer,

Sunt copil de munte și cer,

Dacă-i scris să cad pe drum,

Cad drept, cu neamul meu pe nume.

El nu blestemă, nu se răzbună,

Știe: ura se stinge-n humă,

Moartea-i nuntă, nu-i sfârșit,

Când trăiești cum ai trăit cinstit.

Să-mi fie codru lăutar,

Și mioara – glas de hotar,

Mama să nu plângă greu,

Că fiu-său n-a trăit în zadar, mă jur pe Dumnezeu.

Spune-i mamei să nu plângă,

Să mă știe-n cer, nu-n stâncă,

Omul moare, neamul nu,

Cât timp adevărul-i viu.

„Măicuță dragă, de m-oi duce,

Să nu mă chemi cu vorbe dulci,

Că m-am însurat cu-o stea,

Cu muntele și cu glia mea.”

Asta nu-i frică, nu-i resemnare,

E putere dusă-n răbdare,

Cine moare pentru ce-i sfânt,

Nu piere, se face cânt.

Miorița nu-i desrte.

E despre cum stai drept, frate.

Când lumea te vrea jos,

Tu alegi să fii om frumos.

Din glod, din munte, din destin,

Moldovean până la sfârșit deplin,

Chiar de viața-i lup cu colți,

Sufletul nu mi-l îngenunchi.

Mioriță, soră mică,

Spune lumii ce-i frică:

Nu moartea doare cel mai greu,

Ci să trăiești fără Dumnezeu și fără neam al tău.