Bicla

Pe la șapte pleacă din poartă,

cu casca prinsă și roțile tari,

drumul îl știe, n-are hartă,

doar ceasul care numără iar.

Soarele scade încet după deal,

aerul cald miroase a vară,

n-are nimic pe urechi, niciun semnal,

doar liniștea care-l însoară.

Merge constant, douăzeci la oră,

pedalele curg ca un gând,

kilometrii se strâng, și afară

satul rămâne tăcut, pe fundalul blând.

E tura lui de seară,

când lumea se-oprește, el pleacă,

nu caută nimic, dar pare

că tot ce-i trebuie-i drumul sub roată.

Trece pe lângă oameni,

care-l știu deja din vedere,

„iar e băiatul ăla care merge”,

fără zgomot, fără putere — doar plăcere.

N-are opriri, n-are planuri,

doar 20, poate 30 de kilometri,

și când ajunge acasă, la gard,

transpirat, dar zâmbind, se uită la ceas —

„merge bine… mâine tot pe-același sens.”

E tura lui de seară,

când satul adoarme și vântul îl spală,

își lasă gândurile-n spate pe drum,

și simte că viața e simplă și clară.