Lui Brâncuși

Ea, mâna marelui Brâncuși,

Convins-a stânca să vorbească,

Să cânte-n ton de pescăruși

În limba noastră strămoșească!

A înălțat spre cer, cioplit,

Un fel gând spre Dumnezeu,

Un turn înalt și infinit

Care să dăinuie mereu.

Ne-a fermecat cu-a lui Măiastră,

Din daltă ne-a trimis Sărut,

Să ne-amintim de țară noastră

Și s-o iubim ca la-nceput.

La Târgu-Jiu te pleci sub poartă,

Uimit, pășind în pragul serii,

Cu capu-n mâini, bătut de soartă,

Umil cum e Masa Tăcerii!

Brâncuși ne-nvață a iubi,

Căci arta, spune el, unește,

Ca Domnișoara Pogany

Cu-al ei surâs ce cucerește.

Plecat-a fost, ultimii ani

Dar gândul bun, mereu rămasă

Tot la ai lui, la Peștișani

Și la Hobița lui, acasă!

Cu testament el ne-a lăsat,

Bucăți de piatră gri dar vie,

Să ne vorbească ne-ncetat

Iubirea de frumos să-nvie!