Desconsiderata

Mama, critică până la cruzime, i-a zdrobit încrederea-n sine,
Orice reușită se topea în vorbe reci și pline de rușine.
„De ce nu ești ca X sau Y?” – comparații fără rost,
Iar orice pas greșit devenea umilință, adăpost.
Chiar și la maturitate, rănile se redeschideau,
Sub privirea mamei, vinovățiile iar o copleșeau.
Pentru fiecare kilogram în plus, pentru fiecare privire,
Primea doar dezaprobare, nici urmă de iubire.
Căsătoria n-a fost scăpare, ci coșmar dus mai departe,
Soțul, autoritar și rece, i-a frânt speranțe și șoapte.
Îi dicta prietenii, hainele, felul ei de-a fi,
În loc s-o apere, familia o învăța a suferi.
Deciziile erau ale lui, cuvintele – arme grele,
Menite s-o micșoreze, să-i șteargă visuri și stele.
Fiecare insultă urma cu manipulări subtile,
Să creadă că vina-i a ei, că ea provoacă umiliri și zile fragile.
Cu stima de sine frântă, ajunsese să creadă,
Că e norocoasă că nu e lăsată pe-afară, în stradă.
Că e „tolerată” în ciuda defectelor închipuite,
Și că iubirea înseamnă răni tăcute, neștiute.
La serviciu, colegii o luau în derâdere mereu,
Glume pe seama greutății sau a muncii – un ecou greu.
În loc să se revolte, îndura și tăcea,
Sperând să nu atragă batjocură și mai grea.
Nici prieteniile nu-i aduceau alinare,
Ci alte forme de abuz, mascate-n apropiere și încercare.
Pe acest fundal de traume, viața curgea dureros,
O continuare a suferinței, un cerc vicios.

jazz, lo-fi, pop house, cello, ambient