Desconsiderata

Mama, critică până la cruzime, i-a zdrobit încrederea-n sine,

Orice reușită se topea în vorbe reci și pline de rușine.

„De ce nu ești ca X sau Y?” – comparații fără rost,

Iar orice pas greșit devenea umilință, adăpost.

Chiar și la maturitate, rănile se redeschideau,

Sub privirea mamei, vinovățiile iar o copleșeau.

Pentru fiecare kilogram în plus, pentru fiecare privire,

Primea doar dezaprobare, nici urmă de iubire.

Căsătoria n-a fost scăpare, ci coșmar dus mai departe,

Soțul, autoritar și rece, i-a frânt speranțe și șoapte.

Îi dicta prietenii, hainele, felul ei de-a fi,

În loc s-o apere, familia o învăța a suferi.

Deciziile erau ale lui, cuvintele – arme grele,

Menite s-o micșoreze, să-i șteargă visuri și stele.

Fiecare insultă urma cu manipulări subtile,

Să creadă că vina-i a ei, că ea provoacă umiliri și zile fragile.

Cu stima de sine frântă, ajunsese să creadă,

Că e norocoasă că nu e lăsată pe-afară, în stradă.

Că e „tolerată” în ciuda defectelor închipuite,

Și că iubirea înseamnă răni tăcute, neștiute.

La serviciu, colegii o luau în derâdere mereu,

Glume pe seama greutății sau a muncii – un ecou greu.

În loc să se revolte, îndura și tăcea,

Sperând să nu atragă batjocură și mai grea.

Nici prieteniile nu-i aduceau alinare,

Ci alte forme de abuz, mascate-n apropiere și încercare.

Pe acest fundal de traume, viața curgea dureros,

O continuare a suferinței, un cerc vicios.